Zona de "interes privilegiat"

Rusia nu renunţă la zona de influenţă dar încearcă să-şi nuanţeze politica faţă de SUA, UE şi NATO.

Ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, s-a aflat săptămâna trecută la Washington pentru a reduce temperatura în relaţiile bilaterale. După primul contact relativ amical dintre Barack Obama şi omologul său rus Dmitri Medvedev, de la începutul lunii aprilie, raporturile se răciseră din cauza expulzării unor diplomaţi şi a exerciţiilor militare NATO ţinute în Georgia. Dl Lavrov anunţă acum că a avut o întrevedere "excelentă" cu preşedintele Obama.

Expulzările, primele două de partea NATO, urmate de măsuri similare ale Rusiei, care a decis totodată să nu ia parte la Consiliul Rusia-NATO, nu sunt un lucru neobişnuit. Caracterul lor public a surprins poate, mai ales că unul dintre diplomaţii expulzaţi este fiul ambasadorului Rusiei pe lângă Uniunea Europeană. Misiunea rusească pe lângă NATO a luat fiinţă din dorinţa de a nu induce Rusiei sentimentul că Occidentul vrea s-o izoleze. Criticii ei susţin însă că s-a transformat într-o celulă de spionaj a Moscovei la Bruxelles.

Cât priveşte exerciţiile militare din Georgia, la care au participat 1.000 de militari din ţări membre sau partenere ale NATO (nu şi România), ele au fost caracterizate de preşedintele Medvedev drept "o provocare flagrantă". NATO susţine însă că erau programate încă dinaintea conflictului ruso-georgian din august anul trecut şi au avut ca temă intervenţia în caz de calamităţi naturale
.

Conflictul georgian rămâne principalul litigiu în relaţia dintre Rusia şi NATO. Propunerea americană de a admite Georgia şi Ucraina în alianţă şi-a pierdut din urgenţă, după cum se vorbeşte mai puţin chiar despre plănuitul scut american antirachetă care ar urma să fie amplasat în Polonia şi Cehia. Dar Moscova rămâne circumspectă, mai ales că nu a scăpat de "cadavrul politic", cum l-a numit Dmitri Medvedev pe preşedintele georgian Saakaşvili.

În ajunul exerciţiilor militare, guvernul de la Tbilisi a anunţat că a dejucat o rebeliune la o unitate de tancuri care plănuia o lovitură de stat. Iar la o zi după începerea manevrelor, demonstraţiile anti-Saakaşvili din capitală, care durau de câteva săptămâni, au luat brusc o întorsătură violentă. Saakaşvili arată cu degetul spre Rusia. Moscova nu răspunde.

Opoziţia georgiană susţine că preşedintele invocă aceste coincidenţe pentru a-şi consolida sprijinul precar.

Coincidenţe sau nu, nu încape îndoială că Moscova, care a luat notă de reacţia domoală a NATO la invazia de anul trecut, este pregătită să exploateze o eventuală situaţie propice. În aprilie, trupele ruseşti au efectual manevre în Caucaz iar, la cererea guvernelor secesioniste din Abhazia şi Oseţia de sud, apărarea graniţei celor două enclave le-a fost delegată lor.

Rusia pare să dezvolte o dublă strategie. Pe de-o parte abordează ceva mai pragmatic chestiunile bilaterale cu SUA, mai ales că săptămâna viitoare se reiau negocierile pentru limitarea arsenalelor nucleare. Şi americanii au motive să fie pragmatici. Depind de Rusia pentru a-şi aproviziona trupele din Afganistan (mai ales după ce Rusia a convins Kârgâzstanul să pună capăt accesului avioanelor americane la baza de la Manas); au nevoie de sprijinul ei pentru a determina Iranul să nu se doteze cu arma atomică şi, în general, pentru a relansa politica de neproliferare a armelor nucleare.

Pe de altă parte, Rusia insistă ferm asupra neamestecului NATO şi chiar al UE în zona de "interes privilegiat", cum o defineşte, adică în fostele republici sovietice, devenite independente după 1990.

UE a răspuns acestei strategii lansând "Parteneriatul estic", un program menit să promoveze reforme democratice în cele şase state care o despart geografic de Rusia: Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Armenia şi Azerbaijian. UE nu vrea o zonă-tampon săracă şi aservită Moscovei. Interesul este să se învecineze cu ţări care împărtăşesc pe cât posibil valorile şi normele sale şi care pot deveni parteneri comerciali fiabili şi interlocutori politici stabili.

Programul are însă un buget modest şi nu oferă perspectiva aderării la UE într-un viitor previzibil. Nu oferă nici măcar o simplificare a regimului vizelor (Germania este prima care se opune). De altfel, doar 17 din cei 27 de şefi de state din UE au luat parte la întrunirea de la Praga. Deşi printre noii parteneri se numără şi Bielorusia, "ultima dictatură din Europa", preşedintele Lukaşenko, care tocmai a spart ghiaţa izolării internaţionale cu o vizită la Roma şi la Vatican, a avut înţelepciunea de a nu veni în persoană.

Problema este că Rusia nu agreează asemenea programe. "Ce este Parteneriatul estic, dacă nu o încercare de a extinde sfera de influenţă a UE?" se întreabă dl Lavrov. Noua nomenclatură oligarhizată de la Moscova nu vrea dezbateri politice, transparenţă şi cu atât mai puţin democraţie la graniţa ei. Liberalismul strecurat printre rânduri în discursurile preşedintelui Medvedev (despre care doar 12% din ruşi cred că deţine puterea) nu s-a concretizat.

Atacurile acide
la adresa NATO sunt însă apreciate într-o ţară în care Alianţa este percepută ca o ameninţare la adresa păcii de aproape două treimi din populaţie. Este rândul Uniunii Europene să fie privită cu suspiciune.