Romanii, moldovenii, ceafa groasa si cliseele etnice

Mai, moldoveanule", i-a spus in public presedintele ucrainean Iuscenko unui amarat de asistent, sau ce-o fi fost, care se misca incet si nu-si facuse treaba cum trebuie. Iuscenko – in tinerete contabil
intr-un kolhoz – nu facea decat sa-si vorbeasca limba, care, ca orice limba, e plina de clisee etnice in detrimentul vecinilor, asa cum au fost toate limbile de cand exista marturii scrise si pana astazi. Bietul om, care a scapat de la o moarte oribila dupa ce a fost otravit, stie el foarte bine de catre cine, si a carui fata a ramas de atunci presarata de cratere care reproduc relieful de pe luna, nu-si inchipuia o secunda ca i se va cere sa se scuze in public pentru ca a terfelit mandria unui intreg popor. Dar de unde la noi atata mandrie nesurazatoare? E ca si cum romanul de astazi si-ar fi pierdut autoironia, acel mecanism de supravietuire afectiva care asigura un echilibru atat indivizilor, cat si natiunilor.



Ca sa vedem ca se poate si altfel, ajunge sa ne uitam la functionarea psihologiei colective a altora. Francezii, de pilda, dau din umeri nepasatori atunci cand presa populara britanica ii numeste "froggies", broscoi, pentru ca mananca picioare de broasca (rar de altfel, dar asta nu are nici o importanta). Romanii nu vor insa sa fie numiti in nici un fel de catre altii. Sau, ma rog, ne plac doar cei care scriu (ce lipsa de umor!) ca romanii sunt un popor aparte, "o insula de latinitate intr-o mare slava", adica de vita nobila, ca vorbim limba cea mai dulce etc. Nici macar balcanici nu mai suntem acum, ci, printr-o contorsiune mistico-geografica, parca ne-am fi transferat un pic spre Mitteleuropa, spre cehi si austrieci, si mai da-i incolo de bulgari, cu care n-avem nimic de-a face! Este un semn de nesiguranta, desigur, toata aceasta insistenta asupra unei identitati speciale, incomparabile si care nu poate fi intinata.



Nu vedem insa ca in gura lui Iuscenko "mai, moldoveanule" nu insemna altceva decat ceea ce vrem noi sa spunem cand apostrofam pe cineva: "mai, gagauta". Ne gandim oare o secunda ca vorbind asa jignim glorioasa si demna natiune a gagauzilor ("gagauta" fiind un etnonim, desigur)? La noi pare a se fi pierdut acea sanatoasa
autoironie care da unei natiuni siguranta de sine. Ca ea a existat, avem dovada citind procesele-verbale ale Junimii, de pilda, unde putem descoperi la ce dispute epice putea duce chestiunea evreiasca. Eminescu, total lipsit de umor, lansa tirade patetice precum (textual): "Orasul Suceava, oras boeresc, cuibul zmeilor si al vulturilor, care a rezistat la asalturile lesilor si ungurilor, e azi in prada verminei jidovesti!"… iar P.P. Carp, om cu umor si cu capul pe umeri, neobsedat de daci si de morbide hacuieli de vermina straina, ii raspundea (iar Eminescu se sufoca auzind asta): "Romanul e lenes si betiv, romanul e vitios; jidanul este harnic si sobru.



Fara jidani n-am avea comert, l-am avea meserie". Salutar umor, care, daca ar putea fi aplicat astazi, ne-ar ajuta sa intelegem cat de violent e faptul ca generatii de copii au invatat la scoala versurile lui Eminescu impotriva unor "bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire". Toti bulgarii carora le-am recitat aceste versuri au ramas inmarmuriti, unii intrebandu-ma daca romanii au gaturi ca domnisoara Pogany. Grecii au parut insa satisfacuti de descrierea cu nasul subtire, chiar si cei care il aveau cat o patlagica. Totul e relativ… daca poti rade si de tin